Amintiri tibetane (9)--Joaca la "manastire"

Chiar daca, prin denumirea pe care o folosesc chiar tibetanii din comunitate, aduce o incarcatura spirituala, 'manastirea' permite anumite jocuri, mai ales pentru tinerii care nu fac parte din programul de formare pentru calugarii budisti. Varsta, nevoia de a experimenta si de a trai nu sunt decat lucruri simple pe care ni le dorim cu totii.


Pe langa pasiunea pentru joaca, am vazut apropierea de animale. Iar cainele era nelipsit din alergarile aproape zilnice prin curte.


Joaca se intampla si la tinerii calugari budisti. Aici se vede provocarea la care e 'supus' unul dintre cei mai studiosi dintre cei pe care i-am vazut. Se plimba intre timp prin curte, cu cartea de rugaciuni tibetane, din care citea si repeta incontinuu.


O alta perspectiva a 'duelului', de pe una dintre spatioasele terase de la etajul casei-manastire. Daca nu ar fi fost cadrul aparte sau tinuta tibetana specifica, as fi bagat mana in foc ca cei doi sunt doar doua persoane care traiesc si se bucura de viata. Dincolo de asta, stiam ca unul dintre ei era la job (in pauza, un fel de work in regim hotelier, dar in cu totul alte circumstante), iar celalalt era student intr-un lung ciclu de peste 20 de ani.


Totusi, amandoi abia asteptau sa joace fotbal. In cadrul comunitatii Gelug-pa din Sera Jey, fotbalul era interzis si la fel alte jocuri. Asa ca prietenii mei fugeau uneori in afara campusului si trageau cate o partida cu o infocare incredibila. Ah, da, in plus, am ramas surprins sa aflu ca stiau jucatori romani din campionatele italiene (mai ales), imi povesteau cum a jucat echipa Romaniei si mi-am dat seama cat de non-microbist sunt. Daca erau prinsi, erau dusi in fata unui comitet central si aveau de suportat consecintele, care uneori puteau chiar sa duca la excluderea din comunitate. Noroc ca lucrurile se schimba incet-incet, calugarii budisti intelegand (greu totusi) sa accepte noul, asa ca tinerii macar meciurile le mai urmareau din cand in cand, pe web. ;)

Amintiri tibetane (8)--Incursiune in lumea tibetana

Camerele in care am stat erau o mixtura intre elemente hoteliere clasice (cladirea fiind finantata de un sponsor din Italia) si obiecte de cultura tibetana budista. Ceea ce gaseam pe pereti mi se parea atunci interesant mai ales pentru ca cele mai multe nu stiam ce reprezinta. Poze cu Dalai Lama, picturi tibetane specifice, statuete budiste, obiecte care tin de ritualurile budiste.


Unele picturi erau acoperite cu un voal semitransparent. De ce? Hmm, poate ca o sa aflam si asta. ;) Dar nu dupa ce povestim putin despre arta populara si efectul international, cum se realizeaza, poate chiar ce preturi are, diferentele de calitate si importanta ei intr-o comunitate unde oamenii trebuie sa traiasca cumva.

Printre obiectele de ritual de pe pereti erau si matanii sau siraguri din oase sau din lemn, folosite si in religia ortodoxa de catre credinciosi/calugari pentru numararea rugaciunilor pe care le spun.

Erau insa multe altele pe care aveam sa le descopar, pe fiecare in parte. Urmau sa capete semnificatii total diferite de ceea ce am "inteles" la inceput, ca strain intrat intr-o cultura interzisa pana la patrunderea outsiderilor in Lhasa din Tibetul adevarat. Ma simteam ca un "pagan" (in sensul stiut de noi, dar din perspectiva tibetana) care le invada spatiul, fara sa inteleaga multe, nestiutor si nepasator cu privire la lucruri de importanta vitala pe care chiar multi dintre adevaratii tibetani nu aveau sa le inteleaga vreodata in adevarata lor profunzime.
Totusi, dincolo de latura spirituala, sunt instrumente fantastice de marketing pe care tibetanii le folosesc inclusiv pentru a supravietui. E interesant sa stiu si sa vad cum folosesc ei "clopotul si dorja" sau ce inseamna "stupa", nu? Si sunt doar cateva, e realmente un miraj al necunoscutelor si ritualurilor pe care speri, cu fiecare zi care trece, sa incepi sa le intelegi. Sau macar sa simti "mirosul" a ceea ce inseamna pentru cei initiati.

Amintiri tibetane (7)--Hotelul-manastire

Nu era vorba de un hotel in adevaratul sens al cuvantului si asta din doua motive: 1. nu erau hoteluri in zona, doar un hostel, la intrarea in complexul tibetan si 2. existau spatii de primire in manastiri, mai ales cele ale tibetanilor budisti care aveau titlul de Lama Geshe. Lama inseamna 'preot/calugar', iar Geshe e un titlu de 'Maestru Spiritual'.
Casa in care am stat pentru mai mult de o luna apartinea lui Lama Geshe Lodoe Gyatso (despre care va voi mai povesti pentru ca e un om deosebit) si era, in sensul tibetanilor din comunitate, de fapt, o 'manastire'. Doar ca era ca o vila in care erau conditii super ok, inclusiv baie proprie si apa calda, mai ales pentru strainii care veneau in vizita. In poza (sus) se vede aripa in care am stat, la etaj. Curtea avea alei si verdeata (jos), intretinuta cu grija mai ales de tinerii calugari.

De pe terasa se vedea una dintre scolile la care studiau tinerii calugari budisti. Chiar in curtea scolii ii puteti vedea in tinuta specifica la una dintre 'sesiunile' de invatare de pe parcursul lungului sir de ani dedicati scripturilor budiste. Ce faceau, cat studiau, care e esenta invataturilor budiste si chiar controversele pe care le-am gasit si dezbatut cu tibetanii budisti, tineri sau varstnici--in episoadele urmatoare.
Chiar daca sunt departe de Tibet, calugarii budisti din cel mai mare centru dupa cel din Dharamsala (unde sta Dalai Lama si e o zona turistica extrem de populata) au reusit sa creeze un spatiu in care generatii de tineri se pot forma si convietui pana in momentul in care Tibetul va redeveni pamant natal. Multi s-au nascut aici si nu au vazut niciodata Tibetul, iar cei mai in varsta povestesc cum era cand spatiul lor nu fusese invadat de chinezi. Parca priveau in gol cand spuneau asta si simteam cum le tremura vocea cand vorbeau despre pamantul lor sfant, acum atat de pangarit.

Amintiri tibetane (6)--Sera Jey

Inainte de a ajunge in Sera Jey, am traversat o serie de stradute identice unor drumuri ale unui mic sat parca pierdut undeva, la marginea civilizatiei. Dar deja era diferit de ultima localitate indiana, unde am vazut pur simplu imagini ca dupa razboi, o avalansa de mizerie si inghesuiala, nori de praf si nu foarte multe sperante pe fetele oamenilor, insa fiecare cu rutina proprie. Printre indicatoare am remarcat unul care ne orienta spre Golden Temple, despre care stiam deja din cautarile de pe net. Acolo aveam sa ajung mai tarziu si voi povesti separat despre acest lacas atat de vizitat de turisti si punct al pelerinajului budistilor din diferite locuri.
Asa arata intrarea in Complexul manastirii Sera Jey de langa Bylakuppe, Karnataka. Treceam pe stradutele inguste, pline de calugari tibetani budisti. Cel putin asa credeam initial. Abia mai apoi aveam sa aflu ca foarte multi erau elevi si studenti tibetani care urmau sa devina calugari budisti (Tibetan monks). Daca pana acolo nu puteam opri intrebarile, imaginile din lumea in care intrasem ma impiedicau sa spun ceva pentru ca efectiv nu as fi facut fata "potopului" de nelamuriri. Asa ca am continuat sa privesc tacit si sa invat.

Mi se parea ca vad numai temple impunatoare, curti imense si oameni imbracati la fel, care se perindau toti in aceeasi directie, parca resemnati si fara a vedea vreo urma de revolta care sa provoace o reactie diferita. Mi-au trecut prin minte referiri la comunism, la faptul ca multi dintre oamenii de aici traisera sub un regim totalitarist inainte de a pleca din Tibet (sub ocupatie chineza). Insa nu avea nici o legatura, aveam sa aflu mai tarziu cat de puternica era credinta celor din comunitatea tibetana si cu cata convingere si recunostinta treceau prin calvarul unei vieti monahale. Pentru fiecare familie tibetana era o mandrie si o datorie ca cel putin un baiat sa devina calugar tibetan budist. Asa ca putem gasi inclusiv aici unul dintre motivele reducerii populatiei de origine tibetana, in afara de macelul chinez, migrarea in alte spatii si trecerea la o viata monahala de la varste extrem de fragede (3-4 ani). In ortodoxism, viata monahala e o exceptie, in budismul tibetan e aproape o regula.

Amintiri tibetane (5)--"Lassi", "holy cow" si 80 km/h pe autostrada

Am lasat in urma Bangalore-ul aglomerat si plin de contraste, caldura sufocanta si furnicaraiul colorat "incarcerat" in oameni, biciclete, motoscutere, masini si graba spre treburile zilnice mai ales ale indienilor si musulmanilor, dar si ale celorlalti participanti la viata "uriashului" indian. Ricse ca cea din imagine (din Bangalore) am gasit, cum era si de asteptat, in comunitatea tibetana de la Sera Jey.
Drumul a fost relativ placut, sub privilegiile vizuale ale unor locuri necunoscute pana atunci si din habitaclul unei masini dotata cu AC. Am oprit sa mancam la un restaurant tibetan dragut stiut de Lama Geshe, aproape de Mysore. Acolo am gustat pentru prima data "lassi", adica o bautura populara tibetana, facuta din iaurt, lapte si zahar. Are un gust foarte bun. Nu stiu cum e ala originalul facut din lapte de yak, dar cel din lapte de vaca a fost gustos si racoritor (ca se serveste rece de cele mai multe ori).

Am mers si pe autostrada: doua benzi pe sens. E adevarat ca am remarcat doua mari diferente fata de ceea ce stiam: 1. pe autostrada erau masini, motoscutere, motociclete, biciclete, ricse, vaci (vaci sfinte, cu coarne ascutite si poleite cu aur!--seen that) si oameni pe jos; 2. am inteles ca nu exista viteza maxima admisa, dar nu am vazut sa mearga cineva cu mai mult de 80-90 km/h.

Ne apropiem de Sera Jey, punctul final al calatoriei, unde aveam sa traiesc aproximativ o luna si jumatate printre tibetani. Imi amintesc ca eram emotionat, de parca urma sa intru intr-o lume interzisa, care dintr-o data ma lasa sa intru si sa o privesc mult mai indeaproape. Mi-am luat "lupa" si am deschis bine ochii...

Amintiri tibetane (4)--Losar 2009

Tashi Delek! Este o urare cu caracter general a tibetanilor, fiind o urare de noroc sau un salut foarte des intalnit in comunitatile tibetane. In perioada Anului Nou (Losar; Lo = an, Sar = nou), are o insemnatate aparte, pentru ca reprezinta urarile de noroc si binecuvantare pentru intregul an care incepe in acel moment.

Anul 2009 (dupa calendarul Gregorian) poate insemna si anul 2136 (Year of the Female Earth Ox), dupa credinta tibetana. Se intampla in perioada 25 februarie - 27 februarie pentru tibetanii din intreaga lume, cu diferente de o zi, in functie de zona in care se afla (influenta fusului orar). Losar-ul este cea mai mare sarbatoare tibetana si dureaza 15 zile.

Tibetanii sarbatoresc, de regula, cum se cuvine Losar-ul prin festivaluri, jocuri, consumul berii tibetane ("chhaang" sau "chang"), oferirea unor ornamente/podoabe ("Chemar"), vizite si, desigur, prin urari ("Tashi Delek"). Atentie, insa, berea tibetana (sau aproximativ bere) e foarte tare--revin la subiect intr-un post ulterior. ;)

Foarte multi tibetani vor sa boicoteze sarbatoarea din 2009 (2136), spunand "Nu" Losar-ului in semn de solidaritate si in memoria celor care au pierit in urma cu 50 de ani in Tibet (10 martie 1959). Totusi, Losar ramane un simbol al tibetanilor de pretutindeni.

Asa ca, prieteni tibetani de peste tot, fie ca "saga" ce vi se intampla de atatea zeci de ani sa inceteze si sa puteti avea (chiar si numai din ratiuni politice, daca istoric si normal nu se poate) ceea ce vi s-a luat de catre un regim totalitar si profund inuman! Tashi Delek!

Amintiri tibetane (3)--"Picanterii" indiene

Am ramas o noapte in Bangalore. Nu a fost tocmai o experienta incantatoare. Am trecut de la o temperatura de 12-15 grade (cand am plecat din Frankfurt) la o temperatura de 35-40 de grade, usor redusa noaptea. Insa ramanea o atmosfera extrem de incarcata, inabusitoare, pe care o suportai greu. Noroc cu aerul conditionat din camera de hotel, care mai "indulcea" lucrurile fata de zapuseala chinuitoare.

Prietenii tibetani ne recomandau in permanenta sa nu bem decat apa imbuteliata si sa nu cumparam tot felul de mancaruri de pe strada. Era si normal, la caldurile alea, asta mai lipsea. Inainte de a pleca, am mancat o supa specialitate indiana (ceva 'corn soup') si felul doi (fara carne, ca era restaurant vegetarian--by the way, la ei cele mai multe restaurante sunt "non-veg", putine fiind "veg"). L-am intrebat pe tip daca e "spicy" si am insistat sa nu fie, fiind constient de picanteria (fara ghilimele!) mancarurilor indiene. M-a linistit spunandu-mi sa nu-mi fac niciun el de probleme, ca e mai degraba dulce si ca o sa fie ok.

Am asteptat, evident sub privirile curioase ale localnicilor din restaurant si care treceau prin zona. Aveam o culoare "usor" deosebita de a lor, aproape fara pic de bronz. Si, va dati seama ca fata de maroniul sau negriciosul care ii caracterizau pe indieni, era ceva super diferiti. Adevarata branza, ce mai! ;) Am mai studiat meniul, propunandu-mi chiar sa ma pun la punct cu macar o parte dintre specialitatile gastronomice indiene, ca n-am priceput mare lucru din ceea ce aveam in fata, mai ales ca nu eram un mare "gurmand" de mancare indiana.
A venit supa. Mirosit, remirosit, gustat. Jeez. Era al naibii de picanta!! Si mie imi plac chestiile picante (nu exagerat, dar na, inclusiv mancare mexicana rezonabil de picanta). Efectiv m-a ars! L-am chemat pe tip si i-am spus ca am cerut sa nu fie picanta. Usor surprins, mi-a spus ca bucatarul a scos in mod special condimentul si nu a lasat decat extrem de putin, pentru gust. Mai mult, mi-a spus ca, pentru ei, mancarea aia era putin dulce, nicidecum picanta.

Am ras! Am incercat sa ma obisnuiesc cu ea asa, avand apa langa, dar normal ca am mancat mult mai putin decat am vrut initial. Dar era buna, in rest. Doar parca daca era mai putin "dulce" totul era excelent.

Incredibil, astia pun condimente extra picante in orice. Mai rau ca mexicanii. Ma mir sincer ca apa nu era deloc picanta. Le-o fi scapat! :))

Amintiri tibetane (2)--Bangalore

Nu am ajuns chiar atat de usor in comunitatea tibetana. Am plecat din Timisoara, am schimbat in Viena (cel mai mare oras din Austria), apoi am urcat intr-un Boeing 747-400 la Frankfurt (al doilea aeroport ca marime in Europa) cu destinatia Bangalore (al treilea oras ca numar de locuitori in India). In Bangalore, cu adevarat nebunie. Trafic fara reguli (in imagine se vede cat de aproape circulau masinile, ricsele, bicicletele, animalele etc.), claxoane peste claxoane, dar puteam simti deja greutatea unui taram incarcat cu istorie, multiculturalitate, saracie, grandoare, un loc al paradoxurilor sau al contrastelor cu care, ca european, nu esti nicidecum obisnuit.Se simtea un aer greu, cu mult praf si exagerat de cald. Bangalore e un oras aflat pe o panta exponential ascendenta de dezvoltare, cu zone saracacioase si pline de mizerie, dar avand si sosele suspendate care incepeau sa marcheze gigantismul arhitectural al Indiei. La aeroport, primirea a fost rapida, dar cu semnificatie. Tashi Tulku si Tsering ne-au urat "Tashi Deleck", punandu-ne cate un fular alb, care, in cultura tibetana, inseamna "bun venit" si inimi deschise.

A doua zi, urma sa aiba loc un protest in cateva mari orase din India, inclusiv in Bangalore. Vorbisem deja cu Tashi Tulku, interesat fiind sa particip, insa am fost nevoit (motive obiective) sa raman la hotel. Atat Tashi, cat si prietenii lui erau vopsiti in culori, aveau bandane si pancarte cu "Free Tibet". Toti erau imbracati in vestimentatia lor specifica, in culorile scolii Gelug-pa si urma sa-i cunosc pe multi dintre ei mai tarziu. Aveau o determinare fantastica, iar Dalai Lama era in mod cert in sufletul lor. Aveau o piosenie si un dinamism care mi-au atras imediat atentia.

De ce? Pentru ca, pana atunci, aveam impresia ca toti calugarii tibetani budisti sunt calmi, relaxati, permanent cufundati in ritualurile lor, fara nici macar o urma care sa sugereze ideea de violenta. Spre uimirea mea, am vazut acea expresie a fetei incrancenata despre care auzisem prin cartile de istorie. Dar era ciudat, tare ciudat sa vad asta la niste oameni arhicunoscuti la nivel international si de veacuri ca fiind pacifisti convinsi prin vorba si fapta. Asa am ajuns in India si i-am cunoscut pe primii tibetani tineri. (nu uitati sa reveniti, abia am inceput :p)

Amintiri tibetane (1)

Mi-am dorit intotdeauna sa ajung in Tibet. M-a fascinat mereu. Am ajuns, in schimb, ca urmare a unor probleme personale (despre care prefer sa nu povestesc acum), printre refugiatii tibetani (majoritatea calugari budisti) din sud-estul Indiei, la Sera Jey Monastery.


E un subiect care imi place. Am avut ocazia sa interactionez cu tibetanii, mi-am facut prieteni si vorbesc cu incantare despre "bucata de lume aparte" in care am trait aproximativ o luna si jumatate. Si mi-am propus sa-mi amintesc cu placere despre viata printre ei, impartasind lucruri si ganduri care m-au marcat. E doar primul post pe blog de acest gen, dar vor urma altele, in care o sa povestesc multe dintre trairile de acolo.

In spatele meu e templul Sera Mey (acolo am avut o poza cu mine ;)), care este chiar langa Sera Jey, fiind un centru universitar tibetan budist unde studiaza sau isi desfasoara activitatea intre 5000 si 6000 de calugari tibetani. Adica foarte multi, nu?

Sper sa gasiti incursiunea asta interesanta si sa va faca sa vreti sa traiti o experienta printre tibetani. Merita, sunt convins ca nu veti regreta. (to be continued :p)